Dușmănia, lingvistica și marea cultură iraniană…

Dușmănia, lingvistica și marea cultură iraniană…

Traducerea în farsi (Teheran, 1991) a cărții lui R. H. Robins «A Short History of Linguistics» (Tarikh-e-mukhtasir-e-zabanshenasi) este un obiect de studiu lingvistic în sine (a fost premiată în Iran ca fiind cartea anului în 1991), prin grija cu care traducătorul a căutat să adapteze vocabularul tehnic lingvistic anglo-saxon (și occidental în general) la cel al lingvisticii tradiționale musulmane. O paralelă interesantă se impune aici între între cele două limbi indo-europene (engleza și farsi), care și-au pierdut în mod independent genurile gramaticale si care vreme de secole și-au structurat gramatica folosind grile ce nu îi corespund cu totul. Engleza a fost predată timp de veacuri - și încă azi - folosind categorii luate din latină… unele nepotrivite, cum ar fi ideea că ar exista cazurile acuzativ și dativ în engleză (lucru valabil doar la pronumelor personale). La fel, iraniana (farsi) le-a fost predată copiilor (și este încă, în Afganistan de pildă) prin grila categoriilor gramaticale și a terminologiei limbii arabe, total necorespunzătoare.

În această istorie a lingvisticii din imagine, la capitolul despre grămăticii Romei antice, traducătorul iranian a redat astfel foarte bine, pe fundal mitologic, etimologiile reușite ale lui Varro, care arătase cum «”hostis”, odinioară = “străin”, căpătase în vremea lui Varro, dar și în latina clasică și ulterioară, sensul de “dușman”». Conform dictonului «Hospes = hostis» (Străin = dușman.), dar astăzi nu mai simțim că cele două cuvinte sunt înrudite, că în latină (h)ospitalitatea și (h)ostilitatea au aceeași rădăcină. Că cei doi termeni înrudiți au produs uriașe sfere semantice cu noțiuni total divergente, de la ospăț și oștire la (ho)spital și ostatic… În farsi, însă, acest pasaj capătă o dimensiune mitologică suplimentară prin aceea că termenii folosiți în traducere coboară prin milenii din iraniana veche a textelor Avestice ale lui Zarathustra.

“Hostis” în sensul de străin devine astfel în persană بیگانه (begane / bigana), iar “dușmanul”… ei bine dușman (دشمن) este o noțiune dualistă iraniană elementară, desemnează esența răului (dus-man), cuvânt ajuns și în română și pe care mulți îl credem neaoș (dar am explicat în “Dacopatia” 2.0, ediția din 2021, cum stau lucrurile cu iranismele din română, în capitolul «Așa gătit-a Zarathustra»)… Am vrut doar să dau aici o firimitură din ce ar putea redeveni marea cultură iraniană după căderea (iminentă, cum se pare) mollahilor.

.