Ce este genocidul?

Ghidul comentatorului prudent

N-am mai făcut de mult revista presei, dar îmi vine azi să pun în evidență dezbaterea în jurul a ceea ce se petrece în Gaza și abuzul de o noțiune grea de sensuri istorice și morale concrete, dar care e folosită absurd, ca echivalent pentru “crimă”. Este vorba de termenul “genocid”.

Iau ca exemplu presa franceză cea mai recentă, lunară și săptămânală. Astfel, în ultimul său număr, Le Monde Diplomatique, revista stângii intelectuale franceze, îi oferă o tribună ziaristului stângist israelian Gideon Levy, de la «Haaretz», care scrie despre “Consimțământul israelian în fața genocidului”. Pare un strigăt de revoltă serios, pentru că e vorba de un intelectual israelian care spune că nu înțelege de ce compatrioții lui sunt nepăsători în fața “genocidului” din Gaza, dar tehnica retorică constă în a folosit termenul “genocid” ca și cum ar fi ceva deja stabilit.

În schimb, Charlie Hebdo râde de acești comentatori, “Ejaculatorii precoci din Orientul-Apropiat” și are un întreg dosar de caricaturi despre folosirea conflictului din Gaza pentru Nobelul păcii, cum o face aici și Le Canard enchaîné.

Hamasul eliberează în sfârșit ostatecii.

— «Adică de-acum, avem șanse pentru premiul Nobel?»

“Genocidul” a devenit o armă politică, mai ales după ce o agenție afiliată la ONU a aplicat termenul în mod absurd Israelului. Da, într-adevăr, au murit civili în bombe bombardamentele Israelului asupra refugiilor teroriștilor din Hamas, dar asta s-a mai întâmplat fără ca nimeni să protesteze. Când SUA l-a lichidat pe Osama bin Laden sau când o coaliție internațională a ras de pe fața pământului capitala Statului Islamic, Raqqa, cu victime civile colaterale cu tot, nu a plâns nimeni, pentru că cei care striveau terorismul nu erau evrei. Acum însă, o campanie militară nemiloasă împotriva unei structuri teroriste care omoară în același timp arabi și care e în conflict definitiv cu Autoritatea Palestiniană din Cisiordania e calificat ciu, dezinvoltură drept “genocid”. (Că Hamasul și Fâșia Gaza sunt o dictatură islamică în conflict definitiv cu majoritatea palestinienilor, care trăiesc în Cisordania, e ceva lăsat deoparte de apostolii “genocidului”.)

Ca este genocidul?

Genocidul este o noțiune concretă și se definește prin intenție, iar nu prin rezultat.

Altfel zis, nu numărul de morți califică un genocid. Nu există un algoritm, o balanță macabră sau niște categorii numerice în care să poți înscrie o oroare comisă sistematic și voit și pe scară largă și să poți spune: „hm, asta ar fi aproape genocid, dar lipsesc niște procente, așa că nu se încadrează”.

Genocidul german din Namibia

Primul genocid atestat în epoca modernă, înainte de cel comis de tânărul stat turc împotriva armenilor, a fost campania de exterminare dusă de germani în teritoriile care astăzi formează țara africană numită Namibia. Acolo, între 1904 și 1908, militarii germani au ucis sistematic zeci de mii de membri ai populațiilor herero și nama care nu acceptau să se supună dominației germane sau să-și părăsească pământurile ancestrale.

Astăzi, Germania a recunoscut explicit genocidul (Völkermord) și a anunțat și că va plăti 1,1 miliarde de euro pentru Namibia sub forma unui fond de dezvoltare. Dar, cum a scris-o Die Welt, descendenții populației herero din Namibia nu sunt deloc mulțumiți de această „pomană” și „umilință” și nu doresc să se întâlnească cu actualul președinte germanFrank-Walter Steinmeier.

În trecut, în fosta sa calitate de ministru de externe, Steinmeier a fost cel care a purtat, ani de zile, negocierile cu guvernul de la Windhoek, Namibia, înainte ca Germania să recunoască genocidul printr-un „tratat de reconciliere”. Dar mulți herero nu sunt mulțumiți de proiectele de dezvoltare asociate tentativei de reconciliere. În viitorul apropiat, este plănuit ca Steinmeier să meargă să ceară oficial iertare în fața parlamentului namibian pentru «suferințele nemăsurate» cauzate de germani în ceea ce este astăzi Namibia.

În Spania, El Mundo a scris deja că este al treilea genocid recunoscut legal de Germania, după cel împotriva evreilor, Holocaustul, dar și genocidul comis de Turcia împotriva armenilor, în timpul Primului Război Mondial, care e recunoscut legal în Germania.

Va urma acum și restituirea resturilor umane, printre altele: multe cranii și alte oseminte aduse de militarii germani pentru a fi studiate în era teoriilor rasiale și care acum sunt împrăștiate prin depozitele și colecțiile multor muzee.

Cum a scris-o și în Italia La Repubblica, în Namibia s-au născut lagărele de concentrare (și de exterminare) ale germanilor care aveau să ducă direct la Auschwitz.

Evident, recunoscând genocidul de acum mai mult de un secol, statul german practică din nou ceea ce filozoful Peter Sloterdijk a numit metanoia, termen care în greacă desemnează regretul împăciuitor, reconstruirea după un dezastru: procesul prin care o țară învinsă își asumă rătăcirile trecute, se pocăiește, recunoaște tot și se ocupă, odată împăcată cu trecutul, numai de prosperitate încăpățânată și pașnică.

Genocidul rwandez

La rândul său, Emmanuel Macron, prezent la Kigali, capitala Rwandei, a recunoscut vinovăția parțială a Franței («les responsabilités») în felul în care genocidul din Rwanda, în 1994, s-a derulat fără ca cineva să intervină, însă în acel caz Macron a ținut să sublinieze că «Franța nu a fost complice».

În 1994, sub ochii comunității internaționale, majoritatea locuitorilor de etnie hutu din Rwanda a căutat să extermine și a măcelărit aproape un milion de membri ai minorității tutsi.

În chestiunea Rwandei, acceptarea responsabilității de către Macron q venit însă târziu și doar parțial. Ca un contraexemplu: Belgia, vechea putere colonială a Rwandei, a făcut asta deja în urmă cu 15 ani, când premierul de atunci, Guy Verhofstadt, a cerut iertare Rwandei, fără nuanțe, cum a amintit-o la Bruxelles Le Soir într-un editorial.

Genocidul armean

Documentele epocii arată că între 800.000 şi 1.500.000 de armeni au fost deportați şi uciși de Guvernul Junilor Turci în perioada 1915-1923, același guvern care avea să ducă la modernizarea Turciei devenită republică naționalistă.

Turcia modernă admite că între 300.000 şi 500.000 de armeni au murit atunci, însă îi consideră victime ale războiului și neagă acuzația de premeditare şi de derulare a unei campanii de exterminare.

În Europa, genocidul armean a fost deja recunoscut oficial de țări precum Franța, Germania sau Belgia. În Franța, negarea lui este chiar un delict penal, precum este negarea Holocaustului.

Cu toate astea, mulți continuă să pună întrebarea: ce este acela un genocid?

Uneori, de pildă - dar acelea sunt cazuri rare - campania de exterminare se încheie cu dispariția totală a unei populații. E ceea ce s-a întâmplat în urma ocupării Caucazului de nord de către Rusia țaristă în sec. XIX, care s-a încheiat cu dispariția definitivă a populației ubîh, despre care am mai scris aici. Alteori, însă, polemic, întreținută artificial, disputa continuă macabru și după tragedie și se duce, obscen, în jurul cifrelor.

Sau, uneori, termenul „genocid” e folosit în scopuri politice, precum în 2016, când Camera inferioară a Parlamentul polonez, Sejmul, a votat o rezoluție prin care crimele și masacrele comise de naționaliști ucraineni în al Doilea Război Mondial asupra civililor polonezi erau numite „genocid”. Este evident că era vorba acolo doar de o armă ideologică. Adevărul este că atât partizanii ucraineni, cât și cei polonezi, luptau atât împotriva naziștilor, dar și a sovieticilor, pe când se și lichidau între ei, în masacre încrucișate.

„Genocidul teilor din parc” și negaționismul

Știm cu toții în jurul nostru arătări hâde moral, mai bătrâni și mai tineri, inculți, conspiraționiști obsedați, deloc umblați prin arhive germane, nevorbitori de multe limbi, dar care neagă realitatea Holocaustului împotriva evreilor.

Sufletul lor e atât de sărac afectiv, încât ei argumentează matematic, spunând, din vidul lor moral, cu simulacrul lor de inteligență, că n-au putut muri șase milioane ci “doar”, sau “numai”, atâția… și aici ei vin cu cifre de la câteva sute de mii la (haide, bine!) la unul sau două milioane. “Dar șase milioane nu se poate, frate, uite, hai să-ți demonstrez matematic”.

Acești inculți și superficiali infirmi la suflet nu pricep că definiția genocidului se bazează pe intenția exterminării, nu pe eficacitatea mecanismului. Cifrele sunt irelevante. Uneori tentativa eșuează, dar ea tot genocid va fi etichetată. La Srebrenica, forțele sârbe au exterminat în două zile “doar” opt mii de musulmani, însă intenția era de a aplica asta la scara întregii Bosnii.

La fel, cifrele în morți ale genocidului armean condus de republicanii turci sunt neimportante, chiar disputate. Intenția de exterminare este însă suficient documentată.

În sfârșit, se mai înscrie la categoria „genocid” și deportarea în totalitate a unei populații, cum a făcut Stalin în timpul războiului cu unele populații caucaziene (printre care cecenii, lucru despre care am scris aici) și cu tătarii din Crimeea. Deportarea în totalitate a acestora din urmă fusese de altfel propusă pentru prima oară de Dostoievski, cum am mai arătat-o.

În termeni politici, nu toată lumea e mulțumită de multiplicarea faptelor din trecut calificate drept „genocid”. De la Holocaust și genocidul armean, trecând prin cel rwandez și masacrul de la Srebrenica, există teama că se va ajunge la o banalizare a termenului, teamă justificată, dacă ne gândim că în România niște ziariști au putut scrie despre „genocidul”… teilor din Iași. Ba chiar, în 2012, o asociație pentru apărarea câinilor vagabonzi, Cuțu-Cuțu, se lamenta într-un comunicat: „câinii nu sunt evrei ca să fie duși la Auschwitz”.

Există însă și atitudinea inversă. În Israel, de pildă, o majoritate a politicienilor se opun recunoașterii genocidului armean. Pentru ei există un singur genocid: Holocaustul, fapt metaistoric unic și de necomparat. În același timp însă, după toate cele spuse, nu putem vorbi despre un “genocid” în Gaza, unde Israelul nu caută exterminarea populației palestiniene, ca să nu mai spunem că majoritatea palestinienilor (mai bine de trei milioane) trăiesc în Cisiordania autonomă, cu centrul la Rammalah.

Negaționiștii „soft”

Există apoi categoria negaționiștilor „soft”, precum „istoricul” David Irving, sau cum a fost la noi Petre Țuțea, care pot spune: Hitler a masacrat, într-adevăr evrei, dar nu șase milioane, ci poate vreo juma de milion. Este, evident, șocantă absența de empatie elementară pentru victime în acest joc cu cifrele, ca un dozaj la farmacie, de parcă și jumătate de milion ar fi un mizilic. Acești întârziați, complici contemporani ai crimei trecute, nu pricep că, din nou: genocidul nu este definit prin oroarea cifrelor, ci prin intenția exterminării.

Negarea realității Holocaustului este deseori rezultatul unui antisemitism ascuns. Aceiași oameni pot întreba, de pildă, de ce o revistă politico-satirică cum e Charlie Hebdo nu face caricaturi cu Holocaustul?

Ei văd în caricatură doar intenția de a răni, dar nu știu că Auschwitz și Holocaustul au putut figura într-o bandă desenată cum este romanul grafic Maus al lui Art Spiegelman, unde evreii din Auschwitz sunt niște șoareci, iar naziștii – pisici.

Nimic nu împiedică așadar caricaturarea Holocaustului. E revelator de altfel acest binom inconștient în exprimare: antisemiții și manipulatorii nu întreabă dacă putem caricatura Holocaustul, ci: putem râde de Holocaust?

De ce nu se râde de Holocaust

De câte ori public ceva despre Charlie Hebdo și dreptul la satiră sau umor, apar comentatori pe rețelele sociale (in general mascați) care întreabă, cel mai adesea cu scop manipulator: dar de Holocaust putem să râdem? Și dacă nu: de ce?

Lăsăm deoparte posibila dușmănie antisemită din spate, după cum ignorăm deocamdată calculul manipulării. Da, auzim des întrebarea asta.

Ei bine, iată de ce: pentru că de suferință nu se râde !…

Nu râzi de handicapați, nu râzi de flămânzi. Poți râde de orice idee, da, și de orice religie și instituție, de papă, de mollahi și de rabini, dar nu de cei schilodiți în numele fanatismului.

Râzi de călău, dar nu de femeia vitriolată. Râzi de talibani, dar nu de fetița împușcată în cap de ei pentru că mergea la școală… În Franța există, desigur, “le droit au blasphème…” dreptul la blasfem, la blasfemie. Asta pentru că libertatea nu este completă fără dreptul de a râde de năluci, de religii, de ideologii, de derive intelectuale.

Cei cu credința religioasă pură, autentică vor trece cu capul sus, zâmbind îngăduitor și făcând sarcasmul să dispară de la sine, căci religia autentică înseamnă toleranță.

Cei care se ofensează, însă, arată că adoră, prin definiție, falși zei. Putem râde de ei. Blând, desigur, căci umorul implică umanitate.

În concluzie: — genocidul implică planul de a extermina sau a face să dispară definitiv, prin ucidere în masă sau deportare masivă, o populație. Genocidul nu se cifrează, ci constă în intenție. Intenția turcilor a fost de a extermina în totalitate armenii; în Rwanda, majoritatea Hutu a vrut să-i extermine pe tutsi; germanii au căutat să extermine populația Herero din Africa, iar mai târziu pe evrei. Dar statul Israel nu caută să extermine populația palestiniană. Distrugerile din Gaza sunt cu mult ceea ce a făcut coaliția internațională când a distrus în totalitate capitala Statului Islamic din Siria și Irak — Raqqa. Termenul “genocid” este aplicat absurd și cu totul nepotrivit. Sau răuvoitor și cu bună știință, în funcție de intenții.